Jurnalul Naţional
27/05/2008
Interviu luat de Sidonia Silian
AMOR. Aurora Cornu povesteşte că Marin Preda îşi vedea nevestele ca pe regine INTERVIU ● Aurora Cornu povesteşte despre perioada în care prozatorul a scris “Moromeţii”
Prima soţie a lui Marin Preda, Aurora Cornu, povesteşte despre ipohondria scriitorului, geneza “Moromeţilor”, despre obişnuinţele lui atunci cînd scria şi cum iubea o femeie. “O megalomană de sat”, după cum se defineşte, care l-a părăsit cînd a început să-l intereseze jocurile de putere.
- Jurnalul Naţional: De ce aţi povestit în amănunt relaţia dvs. cu Marin Preda?
Aurora Cornu: Am povestit la insistenţele lui Eugen Simion care voia neapărat să-mi ia un interviu pe tema Marin, voia să ştie cît mai multe detalii despre el. El era marele lui exeget. Plus că voiam să scap de scrisori, fiindcă umblam cu ele dintr-o ţară într-alta şi nu era bine, mi-era teamă să nu le pierd.
- Odată publicate scrisorile de dragoste, aţi schimbat puţin imaginea scriitorului.
N-am vrut eu, a vrut Eugen Simion care, în timpul convorbirilor cu el, m-a împins în toate colţurile… voia să scoată cît mai multe de la mine.
- Eraţi foarte tînără cînd l-aţi cunoscut….
N-aş vrea să-mi aminteşti de vîrstă (rîde).
- Iar el ca om era…
…el ca om era fermecător. Iar nevestele lui erau regine pentru el, era atît de atent şi extraordinar, ar fi fost în stare să schimbe şi intensitatea vîntului, dacă asta le-ar fi supărat.
- Aţi spus că Marin Preda era un fin cunoscător al psihologiei feminine.
Era un fin cunoscător al corpului femeii, asta-i culmea! Nu sunt aşa de sigură de psihologie, dar de corp da. Avea o cunoştinţă, nu ştiu de unde îi venea…
- V-aţi îndrăgostit la mare. Din povestirile dvs. reiese că pe Marin Preda l-a cam luat valul, eu mi-l imaginam un om calculat pînă şi în dragoste, care testează puţin terenul înainte să se arunce…
Omul e calculat pînă îl pocneşte, dacă te pocneşte o chestie, ai isprăvit-o… în clipa în care intrevine chimia, nimeni nu mai face calcule… ei, şi dacă există chimia aia, din momentul acela începi să te adaptezi cu el, eu, de pildă, n-am fost niciodată ipohondră.
Despre ipohondrie şi angoasă
- Cum se manifesta ipohondria lui Marin Preda?
Nu-i plăcea boala şi se credea mereu bolnav. Cred că în patru ani, cît am fost împreună, am fost cu el la vreo 30 de de doctori, homeopaţi, alopaţi… Îl supărau zgomotele. De pildă, un prieten mi-a povestit că într-o seară la Mogoşoaia, s-a apucat să caute un greiere în grădină fiindcă îl sîcîia pe Marin. Însă frica lui cea mai mare era să nu moară înainte de a termina o carte.
- Şi cînd era angoasat?
Doctori, medicamente. Uneori i se părea că-i bătea inima foarte tare şi mă punea să-i iau pulsul. Cerea ajutor. Şi făcea asta atît de şarmant încît nu puteai să nu i-l dai. La început, chiar am crezut că e bolnav, cînd m-am dumirit că de fapt toate astea sunt comediile lui cu el însuşi, am trecut printr-o perioadă destul de neplăcută, deoarece căpătasem toate maniile lui, de pildă, nici eu nu mai suportam să aud zgomotul.
- El a împrumutat ceva de la dvs.?
Cred că nu, eu eram prea mică…
- Atunci vă defineaţi…
Din păcate eram născută aşa… E o chestie pe care oamenii n-o înţeleg. Există o megalomanie de sat şi o megalomanie de oraş, iar cea de sat e infinit mai importantă decît ce puteţi voi, cei din oraşe. Megalomania mea este că între mine şi Dumnezeu nu există nimeni, decît eu discutînd cu El, megalomania din satul meu ar fi: dacă eşti bogat, ţi-a dat Dumnezeu, dacă eşti deştept, ţi-a dat Dumnezeu, deci tu nu ai merite personale, toate sunt date de Dumnezeu.
- Asta poate fi considerată şi o formă de smerenie.
Dacă tu discuţi cu Dumnezeu fără să tolerezi între tine şi El popi, miniştri, directori… Marin avea o teorie care era cam strîmbă: o femeie, ai luat-o dintr-un sat şi poţi s-o pui contesă, la curtea Angliei, se descurcă, un barbat nu. Eu cred că nu orice femeie se descurcă (rîde).
- Şi megalomania de oraş cum se manifestă?
Ei sunt mai meschini. Colegul meu Nicolae Breban zicea că visul lui era să cucerească Parisul – megalomanie de oraş. Parisul? Eu am spus că vreau să scriu ca să fac războiul de secesiune, coliba lui Moş Toma. Cum adică să cucereşti Parisul? Asta e floare la ureche, Parisul e plin de scriitori mediocri, veniţi din toate colţurile lumii.
- La cît timp v-aţi căsătorit?
Nu mai reţin la cît timp, însă noi ne-am căsătorit din considerente administrative, ca să putem merge la hotel împreună, să voiajăm, vremurile erau mai stricte atunci, nu puteai să faci asta, dacă relaţia nu era legalizată. Aşa că ne-am dus la primărie şi cum noi nu ştiam nici măcar că avem nevoie de martori, am luat doi oameni care se găseau acolo, pentru alte nunţi.
- N-a fost o nuntă somptuoasă.
Nu. Şi cu Aurel Cornea, cu care m-am măritat la Londra, a fost tot aşa. Numai la primărie şi în faţa a zece amărîţi, îmbrăcată într-o rochie pe care o găsisem în dulap. Cu el însă m-am măritat şi religios la Paris. El a fost ostatic în Liban pentru legiunea franceză şi mi-am zis că dacă se întoarce, mergem la biserica la care el fusese botezat, fiindcă Aurel s-a născut la Paris.
- Spuneaţi că Marin Preda a fost un mare meloman. Şi cînd scria asculta muzică?
Nu. Se scula dimineaţa, la şase, se spăla, îşi bea ceaiul, iar apoi lucra pînă la ora 11, timp în care scria o pagină jumătate.
- De ce era atît de strict în legătură cu numărul de pagini scrise pe zi?
El scria literatură.
- Şi asta exclude ca astăzi să scrii mai mult, mîine mai puţin?
Romanul are nişte reguli, are o arhitectură, o structură, nu poţi să scrii alandala. E ca la construirea unui avion – degeaba faci şapte tone de material, dacă nu ai grijă să ai şi un motor bun, avionul nu se ridică, nu decolează.
Culisele “Moromeţilor”
- Aţi povestit culisele romanului “Moromeţii”. Într-o noapte aţi dat de nişte manuscrise în biroul lui, le-aţi citit şi v-au plăcut atît de mult încît l-aţi convins să le introducă într-un roman… Aşa a luat naştere cartea. Cît la sută din ce aţi citit în noaptea aceea se regăseşte în varianta publicată?
Baza. La început erau nişte amintiri din copilărie pe care le răspîndise în alte romane, în perioada în care am fost căsătoriţi a scris romanul, a creat personajele, a descris satul, istoria… Sunt foarte mîndră că “Moromeţii” există graţie mie, eu am făcut un cadou românilor – “Moromeţii”.
- Ce se găsea pe biroul lui atunci cînd scria?
Nimic. Masa era curată. Se găseau cîteva stilouri bune, un top de hîrtie şi ce scrisese pînă atunci.
- Nu avea un aşa-zis atelier de lucru?
Nu.
- În momentul în care scria, simţea nevoia sa fie singur, să nu-i pătrundă nimeni în spaţiul intim?
Avea un birou. Însă asta nu-l împiedica să vină la mine, în timp ce eu dormeam, şi să mă consulte… eu sculată brusc din somn… iar el începea să-mi citească ce scrisese. Comentam cînd ceva nu-mi suna bine, era ceva într-o frază care nu-mi plăcea, iar el, cu răbdare, căuta cuvîntul care nu-mi plăcea… Eram destul de deşteaptă (rîde) pe vremea aceea, ca să mă ia el în serios, să-i comentez frazele. El era un scriitor consacrat, publicase deja “Întîlnirea din pămînturi”, n-avea probleme de scris. Săgetătorii, zodia mea, sunt deseori prococe, se prostesc mai pe urmă.
- Să înţeleg că dvs. îi stilizaţi textele?
Nu, Doamne fereşte! Să-i fac eu munca lui, eu sunt o puturoasă. Sunt deşteaptă să urlu la oameni, nu să ajut cu salahoria. A fost o perioadă de exaltare absolut extraordinară, eram îndrăgostită de literatura lui şi de el, trăiam 24 de ore din 24 unul peste altul şi, după cum mi-am dat seama mai tîrziu, învîrtindu-mă în jurul literaturii lui… de unde am şi realizat că eu nu mi-am făcut meseria timp de 4 ani. Repet, Marin avea un obicei şarmant să-ţi facă toată viaţa să se învîrte în jurul cărţilor lui. Unul dintre motivele pentru care l-am lăsat a fost că mi-am zis «eu n-am venit pe lume ca să fiu nevasta lui Marin Preda»… am spus aberaţia asta. Or, s-a întîmplat că poemele cele mai bune ale mele sunt din perioada cînd eram cu el, asta am constatat ani de zile după aia, l-am nedreptăţit degeaba atunci.
- La început v-a plăcut să vă implice în cărţile lui…
Sigur, m-a flatat. Plus că nivelul discuţiilor cu Marin Preda nu era unul normal.
- De asta şi dormeaţi mult? Vă extenuau discuţiile cu el?
Mă storcea ca pe o lămîie.
Nu se pricepea la poezie
- Eraţi un copil totuşi..
Lucram totuşi la “Viaţa românească”, eram şefa secţiei de poezie acolo… Uneori îi întindeam curse. Aveam bănuiala că nu se pricepe la poezie şi nu se pricepea. Odată, am venit de la “Viaţa românească” cu un grup de poezii nu chiar bune şi i le-am citit. Şi el zice: «Da, da, frumos!». La care eu: «Nu-i aşa că sunt mai bune decît Suita Lirică?», care era a mea. El răspunde: «Da, da, sigur!». Bineînţeles că i-am spus: «Mersi, Marine, am înţeles. Hai sictir! Ieşi afară!».
- Dar citea poezie?
Nu se pricepea. Cititorii de poezie sunt foarte puţini, de regulă, poeţii se citesc între ei.
- Era o fire mai pragmatică.
Nu e vorba de pragmatism, e o opţiune între poezie şi proză. Eu, ca să pot să scriu proză, a trebuit să renunţ la poezie vreo 20 de ani. Eugen Simion, în timpul convorbirilor cu el, a încercat să mă facă să cred că eu eram un nimeni şi că eu sunt nimeni, lucru cu care eu nu eram de acord (rîde) şi m-am războit pe tot reportajul lui cu el.
- Discuţiile cu Eugen Simion mi-au lăsat impresia că între dvs. şi Marin Preda a fost o relaţie de la egal la egal.
Asta e o iluzie pe care Marin o dădea tuturor femeilor lui… dacă el, atunci cînd eu urlam la el pentru o frază în care ceva nu era bine, el răspundea «da, stai, arată-mi unde!», cum să nu cred eu ca sînt a şaptea minune a lumii? Bănuiesc că aşa îşi arăta profundul respect pe care îl avea pentru femeie. El era foarte tuşat de orice formă de iubire la adresa lui, cred că fiind fiu de ţăran, părinţii n-au avut timp să-l răsfeţe prea mult… era atît de doritor de orice formă de amor că Nadia Strungaru, cu care a trăit cînd avea 18 ani, cînd s-au desparţit – ea avea un suflet rusesc – şi-a băgat mîinile prin două geamuri ca să-l facă să nu renunţe la ea. Apoi a continuat s-o vadă mulţi ani. Supărarea mea e că eu eram prea mică şi proastă, ca să nu favorizez o relaţie care devenise amicală între timp.
- V-aţi opus?
Nu m-am opus, însă lui Marin îi era aşa de frică să n-o întind… a înteles ce iute debarasam eu locul. Cred că îi intrase o spaimă de fuga mea posibilă şi nu-şi permitea nici un fel de imprudenţă.
- Şi totuşi, l-aţi părăsit…
Unul dintre motivele pentru care ne-am despărţit era că eu aveam alte visuri… Ştii, am vorbit la New-York cu o fată care mi-a luat un interviu şi mi-au picat capul în gură cînd am văzut titlul pe net: “M-am căsătorit cu Marin Preda ca să-l fac să scrie «Moromeţii»”. Eu nu m-am exprimat chiar aşa, am fost foarte fericită că am fost şi eu pe acolo, că am avut un rol în direcţionarea romanului, dar nu aveam intenţia să mă consacru lui Marin Preda pentru tot restul vieţii – megalomanie de sat – culmea!, numai Marin m-a înţeles de ce plec. Eu i-am şi zis cînd ne-am intîlnit: “Marine, eu dacă vreau să plec, să mă laşi să plec!”.
Căsnicie eşuată
- Cînd a început să scîrţîie căsnicia?
După apariţia “Moromeţilor”, Marin a avut o perioadă în care s-a ocupat de promovarea carţii, după care a început să scrie “Risipitorii”, o carte care era interesantă, dar pentru mine nu cine ştie ce. Şi în plus erau certuri cu Zaharia Stancu, care era preşedintele Uniunii Scriitorilor, cu Petru Dumitriu, care nu publicase încă “Cronica de familie”. Petru Dumitriu a pretins că se certaseră din cauza mea, aiurea!, s-au certat şi din cauza mea dar ei aveau alte probleme literare împreună…pe mine nu mă distrau deloc toate astea, eu aveam iluzii spirituale, nu eram de acord cu intenţiile lui, care în loc să se ocupe de literatura lui şi să-mi irosească timpul meu foarte preţios de megalomana sătească, se ocupa cu jocuri de putere.
- Atunci aţi spus că un scriitor are nevoie de şocuri emoţionale ca să scrie mai bine şi de aia l-aţi părăsit. Mai credeţi în teoria asta?
E o poveste cu o nemţoiacă din romantismul german, nu mai ştiu cum o cheamă, care s-a sinucis ca să-şi împingă bărbatul, un mediocru, spre geniu. Marin credea că şi eu am făcut la fel, ca să-l împing… Tinereţea e plină de entuziasme pe care cu vîrsta le pierzi.
- Preda îşi descrie stările în jurnal, în timp ce era în spital, adică perioada în care i-aţi spus că vreţi să vă despărţiţi. Să credem că suferea din dragoste sau a mai şi literaturizat puţin?
Repet, el era un ipohondru. S-a băgat în spital, iar eu am luat-o ca pe o formă de şantaj sentimental. Deci n-am marşat deloc la chestia asta. Pe de altă parte se obrăznicise puţin. În perioada aceea o cunoscuse pe Eta (nr.red. – a doua soţie a lui Preda), iar ea stătea cu el în spital. Deci el scria cu ea lîngă el, ea îi citea jurnalul. Or el nu putea să scrie… începea cu o obrăznicie… “Trebuia să mă despart de Aurora mai înainte”, ca după cîteva pagini, să scrie “Aurora a zis că în septembrie se termină totul”… era prea onest ca să nu scrie ce simte.
