Sigla blogului:
Mircea Badea
Traim in Romania si asta ne ocupa tot timpul
Îi dorim mult succes şi temperanţă!
Psa. Gianina Picioruş.
12 cărţi ale teologului ortodox român Danion Vasile
Paul Danion Vasile
 Tinerii si sexualitatea Intre iubire si pacat |
 Evanghelia versus Iuda Editura Sophia |
||
 Pacate noi, pacate vechi |
 Jurnalul Convertirii |
 S.O.S. – Despre reincarnare si invazia extraterestra |
 Despre infruntarea bolii |
 Mangaiere pentru bolnavi |
 Ne vorbesc părinţi athoniţi |
 Daramarea Idolilor. Apostazia New Age |
 Despre infruntarea necazurilor |
• NOI SFINŢI PREOŢI DE MIR – Cum să ne alegem duhovnicul – Editura Lucman Bucureşti, 2006
• UNDERGROUND – Rebelii generatiei NU – Editura Agnos,Sibiu, 2007
• Evanghelia versus Iuda – Editura Sophia 2006
• Intre iubire si pacat
• Tinerii şi sexualitatea, Editura Lucman, 2006
• Păcate noi, păcate vechi, Editura Egumeniţa
• Mângâiere pentru bolnavi, Editura Egumenita, 2004
• Cum să ne creştem copiii, Editura Sophia, 2002
• Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului, Editura Bunavestire, 2003
• Mângâiere şi mustrare, Editura Sophia, 2003
• Despre înfruntarea bolii, Editura Sophia, 2004
• Ne vorbesc părinţi athoniţi, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003
Psa. Gianina Picioruş.
Dicţionarul multilingvistic “Everest”: un produs românesc free
Îl puteţi downloada de aici:
( dacă sunteţi în străinătate)
iar de aici:
Softpedia Secure Download (RO) 
dacă sunteţi în România acum.
Pr. Dorin.
![[TXT]](http://www.etext.org/icons/text.gif){kind=icon}
Pãrintele Paulin Lecca de la Mãnãstirea Arnota
Dumnezeu a binecuvântat neamul românesc cu multi pãrinti duhovnicesti; unul dintre acestia a fost si Pãrintele Paulin Lecca, staretul Mãnãstirii Arnota din judetul Vâlcea. Toti acesti monahi îmbunãtãtiti au fãcut în viata lor experienta Duhului Sfânt, arãtându-ne unde se poate ajunge sau mai bine zis unde se poate ridica un om ajuns deja la transparenta duhovniceascã.
L-am cunoscut pe Pãrintele Paulin Lecca în primãvara anului 1992, când a venit în obstea mãnãstirii noastre. Auzisem de el de la alti pãrinti mai în vârstã, care avuseserã binecuvântarea de a-l fi cunoscut. Ardeam de nerãbdare sã-l cunosc si eu. Toti aveau numai cuvinte de laudã despre el si, mai mult decât toti, staretul nostru care îl avusese ca îndrumãtor spiritual la Seminarul de Teologie “Radu Vodã”. Ne povestea despre minunatele sale predici tinute în fata seminaristilor care vãzându-l pe Pãrintele Paulin Lecca cum plângea vorbind, erau adânc miscati. Îl cunostea staretul, îl cunosteau pãrintii mai în vârstã din mãnãstirea noastrã, Pãrintele Nicodim, Pãrintele Pantelimon – Bunicutul sau Nãsicul nostru -, supranumit asa deoarece ne nãscuse întru Hristos pe cei mai multi dintre noi, tinerii veniti în mãnãstire, luându-ne sub mantia sa. Toti acesti tineri monahi ai obstii noastre, auzind atâtea cuvinte de laudã despre acest misterios duhovnic, ardeau de nerãbdare sã îl cunoascã.
Iatã-l venit în mãnãstirea noastrã. L-am întrebat: De ce ati venit, Pãrinte, la noi? De ce ati lãsat Arnota, de ce ati lãsat obstea toatã venind aici la bãtrânete? Si el mi-a rãspuns: Sã stii, elefantii când îsi simt sfârsitul apropiindu-se, se duc într-un loc numai de ei stiut, într-un cimitir numai al lor. Auzind acestea, nu am rãmas defel încântat cã mãnãstirea noastrã avea sã fie cimitirul unui atât de mare pãrinte spiritual – si parcã comparatia cu elefantul nu este departe de adevãr. Dar mã bucuram totodatã la gândul cã tot noi aveam sã fim aceia care îi vom lua fildesul.
M-am atasat de el încã de la început; eram printre ucenicii care îi aduceam lemne la chilie, îi dereticam, bucurându-mã astfel de prezenta lui timp de trei anotimpuri: de la sosirea în obstea mãnãstirii, din primãvara lui 1992, si pânã la mijlocul toamnei aceluiasi an s-a încumetat, însã pentru ultima oarã, sã-si strãmute bãtrânetile la o altã mãnãstire.
Mi-aduc aminte cã în anul acela, începutul lui octombrie nu fãcuse încã pe deplin loc toamnei celei zgribulite de ploi reci si de frig. Dar într-o dimineatã, trezindu-mã din somn, am gãsit peste firele târzii de iarbã cãzutã bruma. La fel de neasteptatã si rece a fost si plecarea Pãrintelui Paulin Lecca din mãnãstirea noastrã. În acea dimineatã mã trezisem devreme, cãci trebuia sã merg la facultate, la Bucuresti; Pãrintele plecase deja, însã nimeni nu stia de ce.
Venind în obstea noastrã, Pãrintele Paulin Lecca si-a adus cu sine crucea pe care ar fi vrut s-o aibã la mormânt si pe care o pregãtise în tihnã la Mãnãstirea Arnota.
Noi, ucenicii, ne-am aciuat pe lângã el, ajutându-l la chilie în toate felurile închipuite si neînchipuite, numai ca, stând în preajma lui, sã ne folosim de experienta lui duhovniceascã bogatã si de cuvintele lui adânci. Pãrintele Paulin era un om erudit, un om cunoscãtor el teologiei pe care o studiase la Cernãuti înainte de desfiintarea Facultãtii de Teologie si a Mitropoliei Ortodoxe din 1939.
Era un om care trecuse prin mai multe obsti monahale în perioada sa de noviciat, înainte de a se hotãrî sã rãmânã în Mãnãstirea Frãsinei ca frate de mãnãstire: fratele Pavel. Avea 22 de ani.
Însã acolo, la Frãsinei, cum auzea de vreun pãrinte îmbunãtãtit, de vreun om care sã fi experimentat rugãciunea lui Iisus, se ducea sã îl cunoascã. Bunãoarã, asa s-a întâmplat si cu Pãrintele Arsenie Boca de la Sâmbãta de Sus; cum a auzit despre el, imediat Pãrintele Paulin Lecca a fugit la Sâmbãta. Având binecuvântare pentru o sãptãmânã de la staretul sãu, a fugit la Sâmbãta si a stat acolo o lunã. Când s-a reîntors în obste, folosit de cuvintele Pãrintelui, pãrintii l-au apostrofat; toti erau porniti împotriva lui, vrând sã-l dea afarã, dar staretul însusi l-a primit totusi ca pe un fiu, cu cãldurã. I-au dat canon – puteti citi mai pe larg aceastã scenã într-un articol deja apãrut în revista “Icoana din adânc” – pe când fratele Pavel bãtea metaniile în trapezã si cãuta sã-si ducã la capãt canonul, unul din pãrinti, trecând pe lângã el, l-a bãtut pe umãr si i-a spus: “Nu te deznãdãjdui, si eu am fãcut acest canon!”, iar fratele Pavel cu multã bucurie a dus canonul pânã la sfârsit.
Mai povestea Pãrintele Paulin cã el obisnuia, dupã cum am mai spus, sã se aciueze pe lângã tot felul de pãrinti pentru ca acestia sã-l învete sã deprindã rugãciunea inimii. Era un înfocat cãutãtor al acesteia si se strãduia din rãsputeri sã o aibã. Duhovnicul lui de atunci, nu îmi aduc aminte numele – probabil cã Pãrintele mi l-a spus, dar toate aceste personalitãti pe care el le evoca mie nu-mi spuneau prea mult – l-a învãtat rugãciunea inimii. Când noi, fratii mai tineri, îl îndemnam: “Haideti, Pãrinte, la stranã sã cântati cu noi!”, el spunea: “Nu, eu nu cânt cu fratii pentru cã n-am deprins niciodatã glasurile. Am preferat sã stau în spatele bisericii, în coate si în genunchi, si sã zic: Doamne Iisuse…; pentru cã am vrut sã mã împãrtãsesc din dulceata acestei rugãciuni, n-am învãtat niciodatã sã cânt.
O datã l-a rugat pe duhovnicul lui sã-i facã o rugãciune, o rugãciune puternicã… el vroia sã se ducã la pustie, Pãrintele Paulin ardea de dorul pustiei. S-a dus la duhovnicul lui si a zis: “Pãrinte, faceti-mi o rugãciune, faceti-mi o rugãciune în bisericã, la miezul noptii, sã primesc si eu de la Dumnezeu suferinta, sã fiu si eu cumva contemporan cu Mântuitorul Iisus Hristos în suferintã”. Si pãrintele i-a zis: “Tu nu stii ce ceri, nu-ti dai seama… lui Dumnezeu când îi ceri, se grãbeste sã-ti dea, sã stii, chiar dacã nu stii ce ceri…!” Iar el a insistat: “Nu, pãrinte, fã-mi rugãciunea asta!” Si la miezul noptii, ar fi trebuiti sã vedeti starea în care era când povestea asta, era transfigurat, deci la miezul noptii a venit cu duhovnicul în bisericã, i-a pus patrafirul în cap, întâi l-a spovedit si a primit un canon, nu mi-au spus ce au discutat ei la acea spovedanie, dupã care duhovnicul i-a fãcut acea rugãciune în timpul cãreia Pãrintele Paulin, sub patrafir, se ruga lui Dumnezeu sã-i trimitã suferinta.
Cu binecuvântarea duhovnicului a plecat apoi la o pesterã si acolo a stat cam vreo trei luni de zile. Nu stiu dacã grota era pe lângã Frãsinei sau mai degrabã era pe lângã Arnota… poate lângã Bistrita… Pãrintele cunostea bine împrejurimile multor mãnãstiri – ca o parantezã, Pãrintele Paulin Lecca a umblat prin multe mãnãstiri, a fost exarh mãnãstiresc si la Bucuresti, si în Oltenia, a avut o viatã foarte bogatã. Deci a mers la o pesterã la care a stat trei luni de zile… câte experiente a avut acolo… când ascultai ce povestea el parcã revedeai Patericul cu toate luptele Sfântului Antonie cel Mare, parcã ai fi citit pe larg viata lui din Mineiul pe ianuarie: lupte cu demoni, vedenii si viziuni, încercãri de tot felul, cãderi de-a dreapta, pãrere de sine, toate astea trei luni de zile. Desigur cã umezeala pesterii nu l-a crutat si a dobândit reumatism: asadar suferinta a venit. Iar el zicea: “Sã fi vãzut suferintã, toatã viata mea am tras de pe urma acestei cereri înfocate…” Si într-adevãr, s-a chinuit mult cu acest reumatism. La venirea în mãnãstirea noastrã, într-o primãvarã, când deja începuse sã rãsarã coltul ierbii, vremea se încãlzise, era frumos, era soare, însã Pãrintele Paulin cerea sã i se facã focul în chilie.
De primãvara pânã toamna, când a plecat, eu, cu Pãrintele Mihail si cu Pãrintele Efrem care pe atunci erau frati, îi cãram lemne la chilie, iar el ne era recunoscãtor, se vedea din priviri; cãuta sã ne arate recunostinta asta si material: ne dãdea diferite daruri. Bunãoarã, eu am primit de la el o casetã în care era închisã Sfânta Împãrtãsanie si care provenea de la Ambrozie de Optina: era un chivot mic în care era cuprins un potir, în miniaturã si el, lingurita, niste vase foarte-foarte mici în care era Sfânta Cuminecãturã, pe care preotii militari le purtau la gât când mergeau pe front sã împãrtãseascã rãnitii. “Si toate acestea – îmi spunea el – vin de la Sfântul Ambrozie de la Optina!” Iar eu am întrebat: “Dar cum asa?” “De la duhovnicul meu, Ioan Culighin!”
Am tot auzit adesea, Pãrintele Paulin vorbea, si multi duhovnici în vârstã vorbeau de acest Ioan Culighin. Si de la el Pãrintele Paulin a învãtat multe despre rugãciunea inimii. Am aici o fotografie cu dânsul pe spatele cãreia sunt scrise câteva cuvinte scrise chiar de Pãrintele Paulin Lecca.
La preotia mea mi-a dat aceastã casetã – de altfel el a fost cel care m-a recomandat pentru preotie – si împreunã cu caseta mi-a dat si aceastã fotografie pe care o avea chiar de la Pãrintele Ioan. Acesta venit în tarã împreunã cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, tinea predici la Mãnãstirea Antim, în Bucuresti; se pare cã si el a fost în grupul de pãrinti care au initiat miscarea “Rugul aprins”.
Pãrintele Paulin mi-a vorbit adesea despre Andrei Scrima, despre Sandu Tudor – Pãrintele Daniil, despre Pãrintele Benedict Ghius, Vasile Voiculescu, despre Pãrintele Sofian, dar eu cunosteam si auzisem foarte putin despre fiecare. Dar despre acest om, Pãrintele Ioan mi-a mãrturisit cã era un lucrãtor al rugãciunii inimii. Si sã vedeti ce spunea despre el: “Pãrintele Ioan Culighin a fost ucenicul Staretului Ambrozie de la Mãnãstirea Optina. L-am cunoscut în Odesa. M-a învãtat sã spun mereu rugãciunea lui Iisus. Venind în tarã cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, tinea predici la Antim, în Bucuresti. Cineva l-a pârât. A fost arestat si dus în Rusia cu acuzatia: trãdãtor de tarã. Nu stiu dacã mai este în viatã”. Asta mi-a spus-o mie în 1992.
Multe lucruri am primit de la Pãrintele Paulin Lecca, bunãoarã când a vrut sã meargã sã propovãduiascã în Transnistria, în tinuturile cu români, în “gulagul românesc” – cum era numit -, rugându-se la Dumnezeu si primind un semn, a plecat într-acolo sã-L vesteascã pe Dumnezeu, sã-i învete pe copii religia” – dupã cum spunea chiar el. El avea foarte multe modele de cateheze, de lectii pentru copii. Dintre acestea îmi citea multe; multe mi le-a dat chiar mie. Mã bucuram si eram încântat de harul care transpãrea prin ele, dar atunci nu le-am apreciat cum le apreciez acum, când Pãrintele nu mai este. Am avut si foarte multe fotografii, chiar de pe timpul când el era novice, dar pe toate le-am înstrãinat, le-am dat la unul si la altul, încât acum, de pildã, nu mai am nici mãcar o fotografie cu Pãrintele.
Sã vã mai spun despre cum era el vãzut în mãnãstirea noastrã…
La Pãrintele Paulin Lecca veneau foarte multi credinciosi. Avea un dar al lui de a atrage credinciosii. Veneau foarte multi, si tineri, si bãtrâni. Oameni cu tot felul de probleme, dar el le vorbea la toti foarte mult din Fratii Karamazov. El stia cã Staretul Zosima nu fusese altcineva decât Staretul Ambrozie de la Optina, dar tot ce am citit noi în Fratii Karamazov el trãia; probabil cã fusese si la Optina.
Veneau si foarte multi tineri; nu stiu dacã cei de la ASCOR… Nu, acestia l-au descoperit ulterior, când era la Rogozu, de unde l-au si adus la conferinte.
Pentru toti cei care veneau la el avea un antidot, avea un sfat pentru fiecare problemã. Bunãoarã, au venit la mãnãstire doi tineri cãrora le murise copilul la doi ani de zile. Tatãl a suferit foarte mult, dar a reusit sã depãseascã momentul, însã mama, de atâta durere, s-a îmbolnãvit de nervi. Si avea permanent impresia cã copilul lor revine în casã. Dimineata, când îsi fãceau rugãciunea, ea auzea pasi, simtea o prezentã în camerã, o prezentã plãcutã, nu-i tulbura… cineva mergea pe lângã ei… Sã fi fost doar impresia lor? Gândul din ce în ce mai puternic la copilul lor? Pãrintele Paulin Lecca le spune: “Voi nu stiti ce spune Pãrintele Zosima în cartea Fratii Karamazov, cã sufletul celui rãposat se întoarce si vine umblând prin locurile care i-au fost dragi, pe la pãrinti si rudele lui, în perioada de la înmormântare pânã la 9 zile, când se face judecata personalã.
Vã spun, am cunoscut personal oameni care plecau îmbãrbãtati si înseninati dupã o discutie cu Pãrintele Paulin.
Ce sã mai vorbim de predici… Noi ne uitam cu nerãbdare pe planificarea care se fãcuse la altar, în care se spunea cine în ce duminicã va predica, cãci abia asteptam sã vinã rândul Pãrintelui Paulin. Când predica, vorbea cu predilectie despre rugãciune… Totul venea spontan. Se uita precum fac predicatorii mari, sã vadã ce oameni formeazã auditoriul, se ruga pentru ei si ce-i dãdea Dumnezeu sã grãiascã, aceea grãia; comunica ce avea de spus aproape fãrã sã se foloseascã de cuvinte… era o legãturã sufleteascã puternicã. Nu-i cunostea, multi dintre ei îl vedeau poate pentru prima oarã, însã el se uita si parcã îi întelegea; avea asa o premonitie si întelegea dintr-o privire problemele lor. Oamenii erau foarte atenti, putea sã vorbeascã jumãtate de orã si nimeni sã treacã de pe un picior pe altul.
Nimeni nu se plictisea, cãci tot ce spunea el era viu si din viatã.
Tot ce spunea el era viu, pãtrundea, penetra sufletele si totodatã le transforma, le electriza… începea sã plângã si toti oamenii împreunã cu el. Abia acum realizez ce însemna fericita întristare a lui Kovalenski… La aceastã fericitã întristare ajunsese Pãrintele Paulin Lecca, si dupã cum îl numeste în cartea lui, De la moarte la viatã, un adevãrat testament, un adevãrat testament, un adevãrat jurnal duhovnicesc, Valeriu Cristea, care a prefatat aceastã lucrare, îl numeste deci “un fericit asemenea lui Nicu Steinhardt cel de trei ori fericit”. Pãrintele Paulin este un fericit pe care l-a “lins” flacãra Duhului Sfânt. El a avut aceastã experientã misticã a vederii lui Dumnezeu. Adesea vorbea despre Arhimandritul Sofronie. A avut aceastã experientã, a cunoscut roadele rugãciunii curate… Îl întrebam: “Pãrinte, cum vedeti capitolele acelea din Filocalie, despre rugãciune, care sunt darurile rugãciunii curate?”, iar el spunea: “Bucuria, pacea, îndelunga rãbdare, astea sunt roadele rugãciunii, roadele dragostei, dar printre altele roadele rugãciunii lui Iisus sunt si lacrimile. În clipa în care ajungi la treapta rugãciunii curate, când rugãciunea se rosteste cu mintea, atunci nu mai esti tu cel care te rogi, ci Duhul Sfânt este Cel Care Se roagã în tine. Dumnezeu este Cel Care Se roagã în tine, dupã cum spune Mântuitorul, si strigã cu suspine Avva Pãrinte. Atunci tu nu esti decât instrumentul prin care Dumnezeu lucreazã si strigi: “Neputincios cad, Stãpâne, în fata Ta!”, în timp ce lacrimile-ti inundã fata.
Eu cred cã Pãrintele, atunci când îi curgeau lacrimile, era în plinãtatea rugãciunii. Pentru el, cuvintele erau într-adevãr purtãtoare de har, harismatice… Pentru el nu erau cuvinte goale; chiar dacã aceleasi cuvinte, rostite de altii, puteau pãrea goale, însã erau vii când le spunea Pãrintele Paulin. Te miscau, te mobilizau, te schimbau…
Cum spuneam, Pãrintele Paulin era un om erudit, un om cu o culturã foarte mare, care citise foarte mult în viata lui, dar care, mai ales, a trãit ceea ce a citit.
Pãrintele Paulin a început sã traducã din francezã o carte a Pãrintelui Sofronie de la Essex, si el ca si Pãrintele Paulin trecut de acum în vesnicie. Pãrintele Paulin Lecca era cunoscãtor al limbii ruse, dar foarte bine vorbea si foarte frumos vorbea si franceza. Avea si un dictionar al unui teolog francez, Dictionar al Pãrintilor mistici, dãruit lui de însusi autorul.
În sfârsit, cum spuneam, a început sã traducã cartea Pãrintelui Sofronie, Sa vie est la mienne, Viata lui este si a mea. Cred cã a apãrut o traducere din englezã sub titlul Sã Îl vedem pe Dumnezeu asa cum este. Eu nu am vãzut încã aceastã carte, însã nu este traducerea Pãrintelui Paulin Lecca. La începutul acestei cãrti, Arhimandritul Sofronie îsi povestea viata; el, în tinerete, ca si multi din tinerii de azi, a avut oarecare experiente orientale, era preocupat foarte mult de yoga, a trecut prin niste încercãri fãcând exercitii complicate, dar si-a dat seama cã acestea nu duc la nimic. Eu îl ajutam pe Pãrintele Paulin la aceastã muncã scriind ceea ce îmi dicta el, dar, pe mãsurã ce traducea, se oprea si îmi punea câte o întrebare: “Ai înteles asta? Ia zi-mi ce-ai înteles de aici?”. El mã testa permanent ca sã mã facã atent la ceea ce scriu.
Aceastã carte, foarte frumoasã, a fost tradusã în întregime înainte ca în România sã fi apãrut vreo carte despre Arhimandritul Sofronie. Acum sunt multe, dar atunci nu era nici una, iar eu m-am bucurat foarte mult de contactul cu aceastã carte nouã, ineditã. Traducerea era mai putin literarã, dar era în duh, prindea duhul cu care fusese scrisã de Arhimandritul Sofronie.
Dintre cãrtile pe care le-a scris Pãrintele Paulin Lecca, cãrti care au apãrut la noi, vã pot spune câteva: Frumosul divin în opera lui Dostoievski, apãrutã anul acesta la Editura Fundatiei Dosoftei, dar înainte ca aceasta sã aparã în librãrii, studentii de la ASCOR au avut initiativa de a-l invita pe Pãrintele în câteva rânduri spre a conferentia despre acest subiect. A fost impresionant. Tin minte cã eu eram student în anul acela si am fost si eu la o asemenea prelegere. Veneau studenti de la tot felul de facultãti si întrebau: “Cine vorbeste astãzi? Ce e atâta lume aici, ce se întâmplã?” Si noi spuneam: “Vine un pãrinte extraordinar!” “Ei, un preot – spuneau neîncrezãtori – dar hai sã-l vãd si eu, cã nu degeaba s-a strâns aici atâta lume”. Si când a început acest pãrinte sã vorbeascã, toti au amutit si s-au asezat, dar nu pe locuri, pentru cã nu mai era nici unul liber, ci pe jos, pe unde apucau. A fost aula plinã-plinã, ca în perioada Pastilor, când vorbea Pãrintele Teofil de la Sâmbãta.
Avea o figurã sfântã; se vedea cã Duhul Sfânt sãlãsluieste în el… Seninãtatea lui, cãldura pe care o rãspândea în jur, deschiderea lui atrãgea si încânta foarte mult pe oricine, indiferent de formatie sau de vârstã. În plus, Pãrintele era un om intelectual, era un om erudit si asta se vedea din felul în care vorbea, din felul în care reactiona spontan atunci când era interpelat, l-am surprins în situatii când fãcea praf cu o singurã replicã.
Pãrintele a avut foarte multe cãrti pe care le-a dat în manuscris pe la alti duhovnici din tarã pentru a fi revizuite si prefatate, dar din pãcate multora din aceste lucrãri li s-a pierdut urma. Bunãoarã, mi-aduc aminte de traducerea din ruseste a Pelerinului rus, fãcutã de Pãrintele Paulin, traducere mult superioarã celei frantuzesti, dar care nu a vãzut vreodatã lumina tiparului (între timp, traducerea Pãrintelui Paulin Lecca a fost editatã – n.red.).A apãrut aceastã carte deja, tradusã si din limba francezã, si din rusã, dar traducerea din rusã nu e a Pãrintelui Paulin. Sau alt exemplu, a revizuit o carte tãlmãcitã de Ieromonahul Calinic de la Schitul românesc Prodromu, din Sfântul Munte, cu titlul Carte pentru lucrarea inimii – iatã înclinatia cãtre rugãciunea lui Iisus -, sau Din viata si învãtãtura staretilor de Igor Smolici, tãlmãcitã de Pãrintele Paulin în româneste. Altã carte este Patericul Lavrei Pecerskaia, care are o prefatã de Pãrintele Paulin. Mai are o traducere, Telul vietii crestine, dupã Sfântul Simeon Noul Teolog. Are o cãrticicã iarãsi, foarte-foarte frumoasã, o carte de rugãciune, intitulatã sugestiv Rugãciunea vamesului; este într-un limbaj foarte viu, si dacã citesti aceastã carte ai impresia cã parcurgi confesiunile Fericitului Augustin. Am stat si m-am întrebat de multe ori, si Pãrintele Paulin, mi-amintesc acuma, se întreba si el si zicea: “Ai vãzut rugãciunile Sfintei Împãrtãsanii?” “Le-am vãzut”, rãspundeam. “Toate pãcatele sunt pomenite acolo – continua el -, cele de noapte si cele din zi, cu lucrul si cu cuvântul, mângâierile si desfrânãrile mãrturisite ba de Sfântul Ioan Gurã de Aur, ba de Sfântul Vasile, ba de Sfântul Simeon Metafrastul… Tu chiar crezi cã sfintii acestia au fãcut aceste pãcate? Eu nu cred…!” Si adãuga: “Dar în clipa în care un om îsi analizeazã viata si se gãseste pãcãtos, atunci el trebuie sã se considere mai pãcãtos decât toti pãcãtosii”.
În Rugãciunea vamesului, dar parcã mai evident în jurnalul sãu De la moarte la viatã, Pãrintele Paulin Lecca poate fi numit un al doilea Fericit Augustin. Cu o dezinvolturã si cu o nonsalantã greu de închipuit, întocmai ca si Fericitul Augustin, Pãrintele îsi povesteste toatã viata lui din tinerete. Dezarmant de sincer mãrturiseste cum era student, cum îi plãcea sã bea, îi plãceau fetele, cum mergea si petrecea si-si pierdea noptile – toate astea pânã la cunoscut pe Dumnezeu. Acestea se pot citi în cartea De la moarte la viatã. Câti dintre noi stim cã titlul acestei cãrti este un stih dintr-o frumoasã cântare bisericeascã din vremea Pastilor, si anume din Cântãrile Învierii: “Ziua Învierii, popoare, sã ne luminãm, / Pastile Domnului, Pastile, / Cã de la moarte la viatã si de pe pãmânt la cer / Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi…”. Deci titlul cãrtii este de fapt o expresie din aceastã extraordinarã stihirã. E adevãrat cã de la moarte la viatã trece cititorul când parcurge aceastã carte a Pãrintelui Paulin. Acum, fie vorba între noi, în legãturã cu ceea ce spuneam mai înainte, eu, care l-am cunoscut personal, nu pot sã cred cã Pãrintele Paulin a fãcut toate acestea…
Cei care citesc cartea lui sunt atrasi de lecturã pentru cã sunt ajutati sã-l vadã pe Dumnezeu asa cum este în realitate: Dumnezeu iertãtor, Dumnezeu bun, Dumnezeu care nu se desparte de ei dacã au pãcãtuit si au gresit. Cartea aceasta a încântat multi tineri care au avut o viatã departe de Hristos si care dupã lecturã si-au revãzut viata si s-au îndreptat. Stilul lui si talentul lui literar sunt impresionante, iar cartea, dupã cum spune Valeriu Cristea, “e o carte decât care nu stiu sã se fi scris o alta atât de frumoasã (…) fericitã e editura care publicã o astfel de carte…”.
Cartea începe cu gãsirea unui caiet a unui oarecare frate Victor, în podul Mãnãstirii Frãsinei. Dar fratele Victor nu e altul decât Pãrintele Paulin Lecca; deci iatã câtã smerenie. Nu a spus: “Asta este viata mea”, cum apar azi nenumãrate jurnale duhovnicesti, în care desi oarecum ascuns lasã sã se înteleagã de fapt al cui este jurnalul. Ei nu, în acest caz nu se stie cine a fost fratele Victor. Caietul începe cu o initiere în rugãciune, mã rog, se trece imediat la viata lui, iar caietul se încheie în finalul cãrtii prin cuvintele: “Aici se încheie caietul fratelui Victor”. Ceea ce am remarcat eu este relatarea, imediat înainte de încheiere, unde se aratã cum fratele Victor, dupã ce a fãcut experienta cãlãtoriei în tinuturile Transnistriei, propovãduind acolo si mai apoi fiind închis pentru vina de a fi refuzat sã punã mâna pe armã împotriva fratilor sãi, dupã toate acestea se povesteste întoarcerea lui la mãnãstire si el spune: “Doream sã mã întorc la mãnãstire ca sã-mi regãsesc chiliuta mea, pãdurea, pãsãrile si pe pãrintii luminati care m-au primit prima oarã când am venit în mãnãstire… Ardeam de bucurie sã mã întorc în mãnãstirea mea”. Deci e clar cã autorul cãrtii nu poate fi decât Pãrintele Paulin Lecca.
Pãrintele Paulin Lecca nu putea fi vãzut vorbind de bunul Dumnezeu fãrã sã plângã. Era foarte sensibil, iar pentru el practic cuvintele aveau alt sens. El ajunsese la o curãtie încât nu mai putea sã considere pe nimeni pãcãtos. Dacã-i spuneai: “Pãrinte, acela e un ticãlos, nu vrea sã se îndrepte; Pãrinte, nu sta de vorbã cu el!”, rãspunsul era: “Nu, nu se poate, trebuie sã fie un om bun!”. În mintea lui lipsitã de orice întunecime nu putea sã încapã gândul cã cineva ar fi pãcãtos.
Pãrintele Paulin Lecca, dupã cum am mai spus, a plecat în toamna anului 1992 din mãnãstirea noastrã. Intuiesc o întrebare pe care doriti sã mi-o puneti: “De ce a plecat Pãrintele?”. Pãrintele Paulin a venit cu multã dragoste la noi, dar în curãtia la care ajunsese, considera toti oamenii curati, la rândul lor. Nu putea concepe cã cineva ar putea fi fariseu, ar putea fi un om care disimuleazã. În conjunctura aceea, dupã Revolutie, în perioada alegerilor din acea toamnã, Pãrintele Paulin Lecca aprecia în mod deosebit o personalitate politicã pe care nu se sfia sã o declare în mod deschis harismaticã. Un om care pe noi ceilalti ne intriga. Si auzind pãrerile Pãrintelui Paulin, multi dintre noi eram dezamãgiti. Poate sminti pe unii ca un cãlugãr de talia Pãrintelui Paulin Lecca avea si o preferintã politicã. Dar uite cã era un om într-o mãnãstire cãruia nu-i era indiferent cine va conduce tara lui, din care fãcea si el parte, si nu întâmplãtor. (Ca o parantezã, el se considera mai român decât toti românii, spre deosebire de multi basarabeni de astãzi care spun: “Nu, noi nu suntem români, noi suntem moldoveni”. Pãrintele Paulin Lecca spunea: “Eu sunt nãscut, nu fãcut (român)”.). Acestei personalitãti considerate harismatice el s-a grãbit sã-i scrie, sã o laude, iar persoana politicã i-a rãspuns cu o scrisoare chiar la noi în mãnãstire. Când a auzit de aceasta, un alt pãrinte, de aceeasi talie duhovniceascã, vietuitor în mãnãstirea noastrã, dar având altã înclinatie politicã, l-a întrebat mirat: “Cum ai putut sã faci un asemenea lucru? Nu-ti dai seama cã este un om care disimuleazã?”, si asa mai departe, si s-au certat pãrintii ca doi copii, ca doi bãtrâni ajunsi la curãtie, contrazicându-se, fiecare cu argumentele lui, dar faptul cã i-a putut scrie acelei persoane si pe deasupra cã a primit si rãspuns nu a putut fi iertat de celãlalt pãrinte.
Povestind lucrurile acestea, îmi vine în minte o istorioarã pe care nici nu îmi mai aduc aminte unde am citit-o. Se spune cã un jurnalist, umblând prin locuri pustii, departe de orice asezare omeneascã, dã întâmplãtor peste un pustnic. Bãtrânul, care nu mai vãzuse fatã omeneascã de multi ani, se ispiti si-l întrebã pe drumet: “Fiule, cine mai conduce tara asta?” Iar jurnalistul: “Dar matale cine crezi?” “Apoi dupã mine – rãspunse pustnicul -, ar fi acela, cum îi zicea, Dej”. “Ehe, taicã, nu mai e demult acela!”, râse ziaristul si continuã: “Dar de Ceausescu ai auzit?” “De cine? …usescu? Cine mai e si ãsta?” “Ãsta a condus tara pânã la o vreme, tataie, dar acum nu mai e nici ãsta! De Iliescu ai auzit?” “Vai de pãcatele mele, da’ cine-o mai fi si ãsta?”, se vãita pustnicul. Iar ziaristul se întristã deodatã si se gândi: “Doamne, mi-am pierdut atâtea luni si atâtia ani din viata mea preocupându-mã de oameni de care altii mai întelepti decât mine nici mãcar nu au auzit…”. Si plecând din locurile acelea, se hotãrî sã nu mai facã politicã.
Deci din cearta aceasta oarecum copilãreascã, Pãrintele Paulin a plecat. Când am auzit, m-am întristat foarte tare. Au trecut niste ani buni, eu am terminat facultatea; l-am reîntâlnit pe Pãrintele Paulin întâmplãtor prin Bucuresti, si revãzându-l îmi reaminteam brusc de cearta lui. Atunci mã întrebam în sinea mea: “Doamne, oare oamenii acestia se vor împãca vreodatã?” Nu îmi puteam explica nici atunci disputa aceasta pentru o chestie atât de mãruntã, parcã incompatibilã cu viata cãlugãreascã adevãratã. Dar celãlalt pãrinte s-a dus si l-a vizitat la mãnãstirea unde s-a retras, undeva lângã Râmnicu Vâlcea, la Mãnãstirea de maici Rogozu, dincolo de Mãnãstirea Podul Bulgarului.
Aici maicile l-au primit cu multã dragoste. Pe spatele cãrtii De la moarte la viatã este chilia Pãrintelui de la Rogozu, cu candela aprinsã, cu crucea lui, cu Ceaslovul si patrafirul asezate pe mãsuta lui de rugãciune. Acolo, la Rogozu, Pãrintele a fost foarte-foarte fericit. Era cãutat de foarte multã lume. Acolo l-a cãutat si pãrintele cu care se certase. Iar Pãrintele Paulin l-a întâmpinat cu cuvintele: “Stii ce? Eu te-am iubit dintotdeauna si te iubesc si acuma si nici o clipã nu am fost supãrat pe tine!” Si au râs amândoi ti s-au îmbrãtisat, dupã care au slujit Sfânta Liturghie împreunã. Când am auzit un asemenea fericit deznodãmânt, m-am dus cu gândul la domnitorul Radu, domnitorul Tãrii Românesti, si la Sfântul Patriarh Nifon al Constantinopolului. Acesta din urmã nu a vrut sã binecuvinteze cununia unei nepoate de-a domnitorului, care se fãcea între rude. Si atunci acestia s-au certat. Sfântul Patriarh Nifon a plecat din nou la Muntele Athos. Ulterior, peste ani, prin anumite demersuri, moastele Sfântului Nifon au fost aduse în tarã, la Mãnãstirea Dealu. Ele au fost asezate peste osemintele domnitorului. În clipa atingerii, moastele au izvorât mir, iar oasele domnitorului au albit, si asa au înteles oamenii cã cei doi s-au iertat. Eu m-am bucurat însã la gândul cã n-a fost nevoie sã se facã asa ceva la doi pãrinti pe care îi consideram deopotrivã mari duhovnici.
Când am auzit cã anul acesta, în ziua a doua a lunii februarie, Pãrintele Paulin Lecca a trecut la cele vesnice, m-am lãsat cuprins de o mare tristete, cãci mi-au revenit în minte toate momentele petrecute lângã el. Atunci am înteles cum trec Pãrintii pe lângã noi, nepãsãtorii… M-am gândit atunci la tot ce mi-a spus el, si parcã aceste cuvinte aveau altã valoare acum. Faptul cã Pãrintele m-a spovedit atâta timp, cã m-a încurajat pentru preotie si m-a recomandat pentru aceasta, deschiderea cu care el mã primea de fiecare datã – aveam sentimentul cã îmi cunosteam gândurile si lucrul acesta mã ajuta sã mã destãinui, mã îmbrãtisa, se deschidea cu atâta cãldurã încât puteam sã-i spun cele mai ascunse gânduri ale mele -, îmbãrbãtarea pe care o simteam când plecam din chilia lui vor rãmâne în inima mea pentru totdeauna.
Era un om intransigent, altminteri, fapt care i-a si adus peregrinarea aceasta de o viatã, de la o mãnãstire la alta. Când îi venea ceva sã spunã – tipul basarabeanului -, Pãrintele Paulin Lecca o spunea fãrã ocolisuri. Ti-o trântea în fatã fãrã sã te menajeze nicidecum. Dar altfel era un om cald. Mi-aduc aminte cã dupã o spovedanie m-a îndemnat: “Primeste preotia. Tu nu-ti dai seama ce înseamnã sã proscomidesti, sã slujesti Sfânta Liturghie, sã faci sã Se nascã Hristos la Sfânta Proscomidie, sã vii si sã tii cu mâinile tale pe Hristos prefãcut în chip de pâine si de vin… E o tainã foarte mare”.
Din pãcate n-am fost la înmormântarea lui si nici mãcar n-am putut ajunge pânã acum la Mãnãstirea Rogozu. Nu-mi pot explica de ce vestea mortii lui a fost oarecum tãinuitã de maicile de acolo.
Mi-amintesc de un alt moment legat de faptul cã mi-a fost duhovnic. Cum vã spusei, mã spovedeam la Pãrintele, iar acesta, ca un adevãrat Pãrinte, prelua toate frãmântãrile mele, toate problemele mele, toate angoasele, cã vorba ceea, erau destule în perioada de noviciat. Într-o searã, având tot felul de gânduri si ispite, îmi fãceam rugãciunile de seara foarte tulburat si frãmântat. Era târziu, cam 10 noaptea, era toamnã. Si cu nelinistile astea cumplite m-am muncit eu vreo orã. Dupã o orã am plecat istovit cãtre chilia Pãrintelui Paulin. Stãtea undeva sus, la o – sã zic asa – mansardã, într-o casã mai mare, cu etaj. Mi-aduc aminte cã avea de acolo o vedere foarte frumoasã, cuprindea cu privirea toatã valea mãnãstirii noastre, albia râului de pe firul vãii, chiliutele si biserica mãnãstirii, crucea din deal. Deci m-am dus la Pãrintele.
Când mã uit, storurile erau trase, adicã nu storuri, lãsase o pânzã, un cearceaf peste geamuri. Am presupus cã Pãrintele se odihneste, si deodatã mi s-a fãcut foarte fricã. Am început sã mã rog, dar pe mãsurã ce mã rugam, frica era din ce în ce mai mare; mã rugam si mi se fãcea tot mai fricã. Atunci am înteles cã nu prea stiu sã mã rog. M-am întors în chilie si m-am frãmântat toatã noaptea, de gânduri, de ispite; n-as putea sã redau cum au fost gândurile astea ale mele si ispitele. Si pe deasupra, o teamã nedefinitã mã stãpânea, nu stiam sigur de cine si de ce mi-era teamã. Dar stiu cã abia spre dimineatã, când s-a crãpat de ziuã si prima razã de luminã a intrat în camerã, atunci m-am linistit si m-a cuprins o pace adâncã si am adormit atât de profund, încât nici toaca nu am mai auzit-o. Si imediat cum m-am trezit, tusti la Pãrintele Paulin în chilie. “Pãrinte, Avva – îi zic -, uite ce am pãtit astã-noapte”. El mã întreabã repede asa, cã era foarte iute, foarte vioi: “Când, la ce orã?” “La orele zece seara!” Si spune: “Si la mine a fost!” Si zic: “Ce?” “O neliniste, o teamã…”. Pãrintele îmi descria chiar starea în care fusesem, dar fãrã sã-i fi spus ce-a fost. Deci toatã starea mea sufleteascã prin care am trecut, pe care am încercat-o si în care m-am zbãtut, Pãrintele o simtise si el. Si atunci am înteles ce însemna comuniune, comuniune cu Pãrintele tãu duhovnicesc, care se roagã pentru tine, care simte problemele tale, cum ati citit în Pateric sau în cãrtile noastre de spiritualitate.
Multe lucruri pe care le fãcea Pãrintele Paulin Lecca eu nu le-am înteles atunci. Poate cã nici acum nu le înteleg în profunzimea lor. De pildã îi plãcea foarte mult sã stea la Sfânta Liturghie. Nu stiu dacã a lipsit vreodatã în trei anotimpuri, si parcã nu e întâmplãtor numãrul de trei, cât a stat în mãnãstirea noastrã. Mi-aduc aminte de zilele când îmi venea mie rândul dã slujesc – eram proaspãt hirotonit -, venea în bisericã si-mi zicea: “Stii ce, te rog frumos, lasã-mã cu tine în altar când slujesti!”. El nu vroia sã slujeascã decât în sobor si în sãrbãtoare. În zilele de rând nu slujea, medita, se ruga, se împãrtãsea când dorea. Si-mi zicea: “Lasã-mã cu tine în altar!”, dar el stia cã mie nu-mi place sã mai fie altcineva cu mine în altar când slujeam. La epiclezã se uita la mine când ridicam mâinile. El vroia sã vadã cum e Sfânta Liturghie la mine. Si se uita… Mã uitam si eu la el, oarecum cu jenã, cu rusine, cãci lacrimile curgeau, nu puteai sã le tii, iar el se uita la mine si plângea si el de bucurie. Iar eu mã rugam de el: “Pãrinte, nu mai rãmâneti în altar când slujesc Sfânta Liturghie!” “Nu, te rog – zicea -, lasã-mi bucuria aceasta, cãci asa Îl simt pe Hristos mai aproape”. Iar eu îl lãsam.
Dar într-una din zilele de varã – tin minte cã a fost o sãptãmânã de secetã, grea secetã în anul acela, se crãpase pãmântul, cãlugãrii se rugau pentru ploaie, iar Pãrintele Paulin mã învãtase cã pot sã mã rog si eu ca preot slujitor, scotând pãrticele la proscomidie si sã pun chiar ectenii pentru ploaie în cadrul Sfintei Liturghii, rugãciuni care se încheiau asa: “… cu lacrimi ne rugãm Tie, auzi-ne si ne miluieste pe noi”. Iar lacrimile veneau, cãci era Sfânta Liturghie, si Pãrintele Paulin se uita, si l-am vãzut cã s-a întunecat deodatã la fatã si s-a supãrat, nu mi-a zis nimica si a plecat din altar. Dupã câteva zile a venit un potop si o ploaie ca pe vremea lui Noe. Si ploua, si ploua, si sã vezi zile de ploaie! S-au inundat straturile de flori, brazdele de legume, ploaie, ploaie, ce sã spun, nu se mai oprea. Si Pãrintele Paulin, prin curtea mãnãstirii, ridica mâinile la cer si striga: “Cu lacrimi ne rugãm Tie, auzi-ne, Doamne, si ne miluieste pe noi”, si striga, si adãuga: “Asa a fãcut ticãlosul ãsta mic” si arãta spre mine. Si zicea: “Asa a fãcut. Îl învatã el pe Dumnezeu când sã dea ploaie!”. Lucrul acesta de a striga prin curtea mãnãstirii m-a umilit în fata tuturor cãlugãrilor. Putea pãrea o nebunie sau un act necugetat în mintea celorlalti, eram doar fiul lui duhovnicesc. Dar el stia de ce o face sau poate cã Dumnezeu i-a dat sã facã asa, cã pe mine m-a îndreptat, nicicum nu m-a supãrat, m-a fãcut sã fiu mai atent la mine însumi. Era un om intransigent, îti dãdea peste nas. Când gresea un om, nu îl menaja. Îti spunea: “Nu-mi place de tine, ai o privire tulbure care nu-mi spune nimica, nu pot sã citesc în sufletul tãu…”. Era un basarabean dintr-o bucatã.
“Ticãlosul ãsta mic” care eram eu a trebuit sã mã duc cu el la Mãnãstirea Arnota. Nu întelegeam de ce Pãrintele pãrãsise obstea, asa cã îl întrebam tot timpul: “Pãrinte, de ce pleci de la Arnota, de ce lasi obstea?” Zicea: “Pentru cã am fãcut si eu un ucenic acolo, l-am fãcut preot si uite, nu mã ascultã, nu vrea sã mã asculte. Nu mai pot sã stau; nu m-a ascultat, trebuie sã plec”.
Deci m-am dus cu Pãrintele Paulin la Arnota ca sã-si ia lucrurile de acolo, sã-si aducã crucea, sã-si aducã cãrtile – avea foarte multe cãrti , multe cu dedicatie de la însãsi autorii lor, multe cãrti de teologie, de teologie patristicã -, avea, de asemenea, multe amintiri, tablouri. Nu realizam atunci dacã erau chiar opere de artã, dar mie mi se pãreau foarte frumoase, si, cum spunea cineva, chiar dacã nu aveau talent cei care le pictaserã, erau sincere, si pentru Pãrintele, cu atât mai mult, aveau altã semnificatie, probabil cã erau de la fii duhovnicesti.
O sã spun un lucru care pe multi îi poate sminti, îi poate contraria, dar asta o fac ca sã-l întelegeti pe Pãrintele asa cum era. Asa a fost toatã viata: când avea ceva de spus, spunea, când îi plãcea ceva, spunea, dar când nu, spunea nu. Era un om cald, care stia sã plângã cu cei ce plâng, stia sã râdã cu cei ce râd, stia sã sufere cu cei ce suferã. Era un om dintr-o bucatã, iar mie mi-au plãcut întotdeauna oamenii ãstia, asa încât nu o sã mã sfiesc sã spun niste lucruri despre Pãrintele, care sã-l arate asa cum era.
Am ajuns la Mãnãstirea Arnota, iar Pãrintele Paulin îmi tot pomenea de ucenicul neascultãtor. Când l-am cunoscut si eu pe acest fiu duhovnicesc al lui, mie mi s-a pãrut a fi ascultãtor si smerit. Nici la ora aceasta nu pot sã îmi închipui în ce o fi constat neascultarea acestui monah fatã de Pãrintele Paulin, dar pot sã spun cã Pãrintelui Paulin îi jucau lacrimile în ochi de întristare când vorbea cu acela. Îmi povestea, uitându-se în jur cu tristete: “Eu am venit la Arnota de multã vreme, eu am avut grijã de bisericuta aceasta si de chiliile acestea…”. Mãnãstirea Arnota este un loc extraordinar de frumos. Trebuie sã-l fi vãzut pe Pãrintele Paulin cum povestea despre Matei Basarab. Îl urmãreau turcii, iar unul dintre arnãutii sãi s-a dezbrãcat si a zis: “Doamne, ia hainele mele si domnia ta dã-mi-le pe ale tale!”. Iar domnul a dat hainele lui cele scumpe arnãutului, dupã care s-a bãgat cu o trestie în lac. Si au venit turcii, au cãutat locul, l-au cãsãpit pe asa-zisul domnitor, pe arnãutul travestit în haine de domn, iar Matei Basarab a scãpat respirând din mlastinã cu acea trestie. Dupã ce au plecat turcii a iesit, dar mai târziu avea sã ridice pe locurile acelea o mãnãstire, Mãnãstirea Arnota. Ei, trebuie sã-l fi vãzut pe Pãrintele Paulin, când povestea momentul acesta, cum plângea si cum tremura. Era un om fierbinte Pãrintele Paulin, un om care trãia tot ce spunea; totul era viu în el, nimic conformist sau de complezentã, nimic nu spunea gratuit.
La Arnota mi-a arãtat toate lucrurile de pe acolo, mi le-a explicat, am mers în chilia lui – o chilie cu adevãrat cãlugãreascã, în toatã simplitatea ei. Dincolo de cãrti, pe care eu nu le consider o avere în sensul profan, cãci ele sunt o avere spiritualã, si de acele tablouri amintite, Pãrintele Paulin nu avea prea multe lucruri. Aproape nimic: un pat, o masã. Trãia în deplinã simplitate. Iar aceasta era a unui staret, mã rog, a unui ex-staret de acum.
Am mers si am mâncat. Era într-o sâmbãtã seara. A doua zi am fost la Sfânta Liturghie. Pãrintele Paulin nu a slujit, a stat numai în altar. Mi-amintesc cã a slujit acel preot, ucenic duhovnicesc al Pãrintelui Paulin, si a fãcut-o cu o cumintenie, cu sobrietate, iar mie mi-a plãcut foarte mult si iarãsi mã tot întrebam în ce a constat neascultarea lui.
Dimineata, în acea duminicã, Pãrintele Paulin a fãcut un lucru care pe mine m-a cutremurat. Mai jos de mãnãstire era o carierã de piatrã, o exploatare de calcar, mi se pare, iar acolo îl cunostea si ultimul muncitor. Era Pãrintele lor cel mai apropiat. Vai, era jucãria lor. Stiti cu ce bucurie veneau la el? Precum vin copii la jucãrii. Veneau adesea dupã alimente, dupã un ban, dupã una, dupã alta, cãci Pãrintele Paulin era de o deschidere extraordinarã. Pe scurt, era Pãrintele lor. Iar Pãrintele s-a dus în mijlocul lor si le-a zis: “Ba, uite, eu am sã plec din mãnãstire, si vã iubesc pe toti. Vã iubesc pe toti si vreau sã vã las lucrurile mele!”. A lãsat mãnãstirii lucrurile de valoare, cãrtile, tablourile, iar lucrurile lui personale le-a dat lor. I-a adus pe toti sus, la mãnãstire, în chilia lui, si le-a împãrtit tot. Plângea si împãrtea. E un moment în fata cãruia am rãmas uluit. Nu stiam ce sã zic, nu stiam ce sã înteleg. Pãrintele, ucenicul sãu duhovnicesc, nici nu a trecut sã întrebe ce se întâmplã. Paradoxal, cu aceeasi neschimbatã cumintenie si ascultare îsi vedea în continuare de treburile lui. Pãrintele Paulin i-a spus: “Eu o sã-mi împart lucrurile la muncitori”. El a zis: “Faceti cum credeti”. Si le-a împãrtit pe toate si plângea. Mi-a spus: “Haide sã plecãm repede, haide sã plecãm si sã ne întoarcem la mãnãstirea noastrã!” Am plecat si pânã la mãnãstire – sunt niste sute de kilometri bune – n-a mai scos nici un cuvânt. Tot timpul a plâns.
Momentul acesta eu nu l-am înteles atunci. Era poate revolta unui om. Si multe momente au mai fost pe care eu nu le-am înteles. Pãrintele Paulin era un om care dãdea cãldurã, care rãspândea cãldurã si apropiere sufleteascã, dar care trebuie cã si avea nevoie de aceasta. Eu cred cã a fãcut-o într-o crizã de cãldurã, de apropiere, de ingratitudine din partea celuilalt pãrinte, dintr-o crizã de recunostintã din partea acestuia. Acela mi s-a pãrut un monah foarte aspru, îsi fãcea datoria cu sobrietate, dar Pãrintelui Paulin nu i-a arãtat prea multã afectiune. Poate avea vreun motiv sã se poarte atunci asa. Nu stiu, dar stiu sigur cã Pãrintele Paulin suferea de crizã de comuniune, cãci îi plãceau oamenii calzi, oamenii care se deschideau. Pierdea cu ei zile, nopti în sir, uneori nu-i pãsa nici cã a început vecernia, nu-i mai pãsa de nimic. Când se deschidea si se dãruia unui om, atunci se dãruia integral.
La noi în mãnãstire aveam un monah minunat, Pãrintele Pantelimon. Era unul din Pãrintii nostri îmbunãtãtiti. Noi, ceilalti, când ãl vedeam ne apucam si-l trãgeam de mustãti, de barbã, ca si copiii aceia din primele istorioare ale copilãriei noastre. Doar cã palme nu-i dãdeam, dar ne jucam cu el si el fãcea doar atâta, înclina capul într-o parte si se bucura. Chiar si staretul nostru se juca cu Pãrintele Pantelimon. Îl lua pe dupã gât: “Ce faci, nãsicutule?”, îi pupa mâna, pe când el se strãduia din rãsputeri sã si-o tragã din strânsoarea staretului. Aceastã joacã si gesturile de dragoste dintre cãlugãri le vedea si Pãrintele Paulin. Iar el spunea: “Vezi, pe mine nu mã iubeste, cu mine nu se joacã asa, de ce se joacã numai cu Pãrintele Pantelimon?” “Pãi sfintia voastrã impuneti o anumitã sobrietate, dar pãrintele Pantelimon nu impune, îti vine sã îl iei si sã îl bagi în sân”. Iar el iarã: “Nu, nu, nu, nu pot sã înteleg asta, nu tine…”. De unde se vede cã Pãrintele Paulin a suferit asa de o crizã de comunicare, desi noi, toti fratii, îi arãtam dragoste.
Acesta a fost Pãrintele Paulin Lecca. Multi din mãnãstirea noastrã l-au iubit, dar nu l-au apreciat la adevãrata lui valoare atâta timp cât a fost printre noi, cum se si întâmplã în general cu toti oamenii, cu toti crestinii. Toti avem parte de un pãrinte duhovnicesc, fie el un pãrinte obisnuit care sã nu exceleze, cel putin vizibil, prin veleitãti spirituale, prin anumite harisme si daruri mai putin comune. Dar numai dupã ce acestia se duc începi sã îi apreciezi si sã-ti dai seama ce a însemnat prezenta lor în viata ta si sfatul pe care ti l-au dat. O legãturã cu un pãrinte duhovnic trebuie pãstratã cu orice sacrificiu, cu atât mai mult cu cât omul acela ti-a arãtat cã este un pãrinte duhovnicesc. Sunt foarte multi pãrinti duhovnicesti care la un moment dat te pot sminti printr-un gest al lor, printr-o vorbã, printr-o inconsecventã sau o aparentã lipsã de cãldurã, dar tu trebuie sã pãstrezi legãtura cu duhovnicul tãu orice ar fi. Sã nu cauti prea mult la el.
Sfântul Ignatie Brancianinov spune cã atunci când îti cauti duhovnic, mai întâi retrage-te si vezi în ce mãsurã viata lui si principiile dupã care se conduce se regãsesc în principiile evanghelice. La fel si Pãrintele Paulin Lecca zice cã dacã nu se regãsesc îndemnurile evanghelice în sfaturile duhovnicului, sã nu le respecti. Acest lucru pare a fi o scãdere a lui si se contrazice cu felul lui de a fi, plin de cãldurã si de apropiere. Aceasta înseamnã sã cauti un duhovnic bun, cum a fãcut si Pãrintele Paulin Lecca – prin mãnãstiri, prin pustii, prin Transnistria si pe unde nici nu ne închipuim -, dar o datã ce l-ai gãsit, sã-l pãstrezi. O spune unul care nu si-a pãstrat duhovnicii, si aceasta pentru cã nu am fost consecvent în legãtura mea cu ei. Spun asta cu vehementã, cu atât mai mult cu cât întâlnesc tineri care nu sunt consecventi, care nu rãmân la duhovnicul lor si cautã în permanentã un altul mai bun, mai grozav. Nu cred cã este potrivit. Dacã ai încredere si dacã vii cu toatã sinceritatea, Dumnezeu poate sã punã pe buzele oricãrui duhovnic sfatul de care ai tu nevoie. Poti astfel progresa, dar asa, dacã rãtãcesti permanent – e o amãgire.
Viata Pãrintelui Paulin este o viatã de cãutare, un model si pentru cei care au avut privilegiul si binecuvântarea de a-l fi cunoscut, dar si pentru cei care nu l-au cunoscut, cãci spre deosebire de multi pãrinti duhovnicesti care i-au învãtat pe oameni fiind mari în Împãrãtia lui Dumnezeu, Pãrintele Paulin a si scris multe lucruri si acestea sunt foarte concentrate, foarte adânci. Trebuie sã fii în duhul Pãrintelui Paulin ca sã întelegi ce a scris el si în Frumosul divin…, si în De la moarte la viatã.
Încã o datã, aceastã carte este un adevãrat testament duhovnicesc. Mi-amintesc, cartea s-a lansat la librãria “Mihail Sadoveanu”, la câteva zile dupã moartea Pãrintelui Paulin Lecca. M-am gândit cã acest bãtrân, la 82 de ani cât a avut, a murit în ajunul praznicului Întâmpinãrii Domnului. Cred cã se poate face o analogie între Sfântul Simeon care L-a întâmpinat pe Hristos la templu si Pãrintele Paulin care a avut o viatã de continuã cãutare: L-a cãutat pe Mântuitorul ca sã Se nascã în inima lui, s-a apropiat de El si n-a putut sã moarã decât primindu-L în brate pe Hristos, iesindu-i în întâmpinare la acest praznic. Am observat cã, în general, marii pãrinti duhovnicesti care au trecu dincolo ne-au pãrãsit în ajunul marilor praznice: s-au dus în perioada Sfintelor Pasti sau a Crãciunului. N-as vrea sã parã cuiva fortatã constatarea, dar este o realitate.
Protos. Ambrozie, Schitul Darvari (Bucuresti)
Art. cf. sursa.
Horia Roman Patapievici, “Bătălia pentru opinia publică” [1, 2, 3]
Horia-Roman Patapievici
1
Cf. sursa.
Incep prin articolul de azi un serial, in care voi incerca sa arat patru lucruri: care este miza luptei politice de azi; de ce s-a ajuns la diabolizarea intelectualilor; de ce sunt importante notiuni precum cea de centru (pentru igiena dezbaterii publice) ori cea de moderatie (pentru buna functionare a democratiei); in fine, de ce relatia cu opinia publica la care a ajuns lumea politicii si presa este gresita si nu incurajeaza progresele noastre democratice.
Democratiile sunt regimuri politice bazate pe cuvant. Cuvintele aleg, si tot ele te fac ales. Ele construiesc si distrug cariere; fac si desfac reputatii. Virtuozii cuvintelor, in democratie, devin conducatori (demagogi ori oameni de bine).
Cei care nu stapanesc arta cuvantului sunt inevitabil impinsi spre pozitii secunde, de sforari, tehnocrati ori administratori. Intre opinia publica si actorii publici nu exista, in democratie, decat un singur instrument de legatura: cuvantul.
Cuvantul este instrumentul universal al democratiei nu pentru ca democratia ar fi esentialmente bazata pe trancaneala (cum sustin unii din criticii ei), ci pentru ca opinia publica este baza oricarei legitimitati, iar mecanismele prin care se formeaza opinia publica sunt esentialmente determinate de persuasiune, liber arbitru, consimtamant, discernamant si critica depind, adica, de administrarea libera a cuvantului.
Una dintre consecinte este ca in democratii se poate ucide cu ajutorul cuvintelor. Aparatul de stat, care are la dispozitie masinaria statului, face aceasta treaba cu decrete si paragrafe de legi; actorii publici, care pot realiza ceva numai mobilizand opinia publica, o fac cu ajutorul formulelor de discreditare.
Singurul regim politic in care infamia verbala are efectul unei agresiuni fizice este democratia. Din respect pentru drepturile omului, democratia cunoaste uzul catorva formule clasice de discreditare: „rasist”, „antisemit”, „legionar” etc. Asa cum democratia antica se separa de potentialii tirani prin ostracizare, exilandu-i, democratiile moderne se delimiteaza de cei care ii nesocotesc codurile etice prin discreditare, semnalandu-le prezenta publica printr-o eticheta-stigmat.
Rasistii (de pilda) nu sunt arestati, in democratie, sunt pur si simplu stigmatizati prin eticheta care ii discrediteaza. Aceasta este partea nobila a mecanismului. Partea lui ignobila iese la iveala atunci cand etichetele de discreditare nu sunt justificate; atunci cand eticheta „rasist” este aplicata cuiva care nu este rasist, cu scopul de a-l demoniza, de a-l demonetiza, pentru ca, in final, sa fie scos din circuitul credibilitatii publice.
Adeptii corectitudinii politice recurg adesea la acest procedeu pentru a-si discredita adversarii de idei. O surpriza a fost sa descopar ca aceasta tehnica de lupta, murdara oricum am lua-o, a fost adoptata de presa impotriva unor intelectuali, care sunt sistematic taxati, ca ceva infam, drept „intelectualii lui Basescu”.
Inainte de a demonta falsul si rautatea formulei, un scurt istoric. Totul a inceput cu „Apel catre clasa politica” (7 februarie 2007), un text prin care un grup de cincizeci de cetateni cu profesii intelectuale diagnostica instalarea unei grave crize politice si cerea clasei politice sa se abtina de la initierea procedurii de demitere a presedintelui, care nu este o solutie, ci o agravare incontrolabila a ei.
Intr-un moment de o alta gravitate istorica, un apel de intentie similara au adresat universitarii romani lui Ion Antonescu, in timpul razboiului. Apelul de atunci al universitarilor a fost judecat de istorie ca un act de responsabilitate.
In intentia semnatarilor de acum, Apelul din februarie era un act elementar de angajare democratica, prin care era ridicata in spatiul public problema care avea sa se dovedeasca nodul malign al intregii noastre istorii recente: constituirea clasei politice intr-o casta de stat, aflata intr-o vicioasa alianta cu oamenii de afaceri care si-au facut si isi intretin prin stat averile si influenta.
Desi normal ar fi fost sa primeasca sprijinul presei, acest Apel le-a starnit principalilor formatori de opinie o vie reprehensiune, dublata de o antipatie fata de „intelectuali”, la care putini s-ar fi asteptat. Apelul a fost mai intai ridiculizat, fiind transformat dintr-un „Apel catre clasa politica”, titlu care trimitea la responsabilitate civica, intr-un „Apel al intelectualilor”, titlu care sugera pozitiile unei grupari partizane.
Presa este cea care, prima, inaintea politicienilor a transformat un apel nascut din responsabilitate fata de binele comun intr-unul despre care s-a sugerat constant ca e rezultatul atasamentului fata de niste interese particulare, „ale intelectualilor”. Astfel, a fi intelectual a devenit ceva de ocara.
Apoi a intrat in procedura standard de diabolizare, fiind tratat rand pe rand drept diletant, inoportun, partizan, incompetent s.a.m.d. Oamenii politici vizati au reactionat si ei, cu o duritate care era de inteles, pentru ca intregul lor corp fusese criticat in Apel, ca a devenit o casta aroganta si interesata, opusa societatii si separata de ea.
Dand glas in plus si frustrarii ca nu sunt si ei luati in seama ca intelectuali, politicienii au reprosat Apelului fie ca semnatarii lui nu aveau dreptul sa isi aroge numele de intelectual (pe care il confundau cu un titlu), fie ca nu e treaba intelectualilor sa se bage in politica, care e doar a lor, ca reprezentanti ai poporului, si a presei, ca intermediar de imagine.
Saptamana viitoare voi examina in ce consta falsitatea si reaua-credinta a formulei „intelectualii lui Basescu”.
2.
Cf. sursa.
Traian Basescu este un om politic. Din 2004 este presedinte al Romaniei. Daca omul politic Traian Basescu „are intelectuali”, inseamna ca fie ideologic, fie clientelar exista intelectuali care, platiti ori voluntar, ii slujesc interesele.
Daca presedintele Traian Basescu ar avea intelectuali, asta ar insemna fie ca acestia sunt adeptii puterii personale a presedintelui, fie ca sunt profitorii privilegiilor asociate cu institutia presedintiei.
Or, niciunul dintre intelectualii socotiti a fi „ai lui Basescu” nu este nici sustinatorul ideologic, nici clientul acestuia. Iata argumentul, condensat. Ca sa fie clienti ar trebui sa existe beneficii. Or, nu exista beneficii. Ca sa fie sustinatori ideologici, ar trebui sa existe atat o ideologie, cat si un angajament public in favoarea acesteia. Or, nu exista niciuna, nici cealalta. Sa le luam pe rand.
Sunt doua situatii respingatoare din punct de vedere moral: cea de client platit si cea de adulator al puterii. In sens pecuniar, numai Gigi Becali „are” intelectuali. I-a platit, iar acestia il servesc public. Insa niciunul dintre „intelectualii lui Basescu” nu a fost platit de acesta pentru ca vreunul dintre ei sa adopte public pozitiile pe care le-au adoptat.
Aici, argumentul onoarei, desi bazat doar pe conduita trecuta a persoanei si pe increderea in comportamentul ei viitor, este esential. Daca el este nesocotit, inseamna ca se poate afirma orice despre oricine. Dar atunci si cei care acuza se preteaza replicii ca si ei sustin ce sustin pentru ca sunt platiti.
Acuzatia de client nu poate fi facuta in mod onorabil decat pe baza unor dovezi ori a unor argumente rezonabile. De pilda, afirmatia ca eu as fi „intelectualul lui Basescu” pentru ca presedintele m-a numit la ICR este implauzibila din trei motive: pentru ca trecutul meu nu e de om servil; pentru ca nu sustin dupa numirea mea la ICR decat pozitii care sunt in deplin acord cu luari de pozitie anterioare numirii mele; in fine, pentru ca niciodata nu m-am luptat pentru dobandirea vreunei functii publice, iar pe cele pe care le-am avut le-am ilustrat cu onestitate, in spiritul serviciului public (contrariul ar trebui dovedit).
Dar, dincolo de cele trei argumente de implauzabilitate, afirmatia ca as fi intelectualul cuiva este falsa pentru ca asa declar eu public ca este, ceea ce inseamna ca imi joc onoarea pe adevarul afirmatiei ca este falsa.
Acum, implicatia de sustinere ideologica. Nu exista o ideologie a omului politic Traian Basescu. Daca ar exista, ar putea fi formulata. Or, nimeni nu a facut-o pana acum. Dar sa presupunem ca ar exista. Atunci care ar fi ideologia la care adera „intelectualii lui Basescu”?
Daca aceasta ar fi ideologia partidului PD (din care Traian Basescu a facut parte si cu care s-a identificat), ar starni ilaritate afirmatia ca, de pilda, Gabriel Liiceanu este adeptul ideologic al PD-ului; daca ar fi o ideologie proprie doar lui Traian Basescu, ar trebui mai intai ca cineva sa spuna in ce ar consta aceasta.
Daca se va spune ca ideologia proprie lui Traian Basescu este „cezarismul” si „anti-democratismul”, asa cum au facut-o Adrian Severin ori Renate Weber, atunci va trebui sa se demonstreze in mod convingator ca afirmatiile lui Traian Basescu chiar sunt antidemocratice si ca actiunile sale sunt cu adevarat indreptate impotriva democratiei.
Aceasta demonstratie nu a fost facuta decat la nivel de proces de intentie. Astfel, Adrian Severin, care odinioara ne-a demonstrat ca Basescu e rau pentru ca e tatar, acum ne someaza sa credem, cam in acelasi fel, ca Basescu e antidemocrat pentru ca face lucruri pe care el, Adrian Severin, le dezaproba din punctul de vedere al PSD-ului?
Oricum am lua-o, cu argumente fie etnic-rasiste (Basescu e tatar), fie ideologice (Basescu e antidemocrat), procedeul e moralmente jalnic si consta din aplicarea interesata a unui stigmat.
Alt exemplu. Renate Weber, ca sa demonstreze ca actiunile presedintelui sunt nocive chiar si atunci cand par bune, argumenteaza ca in adancul sufletului sau Traian Basescu nu crede ce spune, ori face ce face cu alte intentii decat cele pe care le declara: altfel spus, suntem indemnati sa nu credem intr-un act public (de pilda, condamnarea comunismului) in numele credintei in ceea ce Renate Weber stie, anume ca omul politic Traian Basescu are ganduri ascunse. Ambele moduri de a argumenta sunt bazate pe proces de intentie.
Or, adevarul bunului simt este acesta: daca omul politic Traian Basescu are o ideologie ascunsa, ea trebuie sa transpara cumva din afirmatiile sale fie publice, fie private; ori din actiunile sale, fie publice, fie private.
Daca dovada acestui lucru nu poate fi facuta cu un grad rezonabil de probabilitate, atunci aceasta ideologie ascunsa nu exista, iar procedeul de a formula judecati de condamnare in baza acuzatiei ca exista intentii malefice ascunse trebuie tratat drept ceea ce e? O frauda deopotriva morala si intelectuala.
Acelasi argument poate fi dezvoltat impotriva afirmatiei ca intelectualii sunt adeptii puterii personale a presedintelui. Ar fi trebuit sa existe o afirmatie publica a acestui sprijin, iar daca nu exista, atunci trebuie sa fie vorba de o conspiratie. Dar atunci afirmatia care ar trebui facuta nu este aceea ca presedintele e autoritar in cadrul institutional actual?
Pentru ca nu poate, chiar daca ar dori-o (presedintele Romaniei are mai putina putere executiva decat orice ministru al guvernului)?, ci aceea ca presedintele pregateste o lovitura de stat, afirmatie pe care nici macar cei mai fantasti dintre acuzatorii sai nu au indraznit sa o faca.
Asadar, expresia „intelectualii lui Basescu”, din punct de vedere ideologic, nu are acoperire nici in fapte, nici in vorbe. Ce este, atunci? Este o arma de lupta, prin care cei care o folosesc cauta sa ii delegitimeze public pe intelectualii care s-au pronuntat impotriva suspendarii presedintelui, stigmatizandu-i ca „antidemocrati”.
Deoarece in democratie nu exista pacat mai mare decat sa nu crezi in ea, formula-stigmat „intelectualii lui Basescu” cauta sa convinga opinia publica, uzand de fals si rea-credinta, ca intelectualii cu pricina nu sunt democrati.
Saptamana viitoare voi incerca sa explic de ce a primit presedintele Basescu sprijinul intelectualilor.
3.
Cf. sursa.
Ca intotdeauna, pentru a ajunge la motivatii, trebuie sa cunoastem mai intai cine sunt actorii. Cine sunt, deci, „intelectualii”? In functie de unghiul din care privim, definitia si cuprinderea notiunii se schimba.
Pentru presa care a transformat „Apelul catre clasa politica” intr-un „Apel al intelectualilor”, cu intentia vadita de a trata ceea ce fusese un apel la moderatie drept un strigat de raliere partizana, intelectualii sunt in esenta doar cativa (in frunte cu Liiceanu).
Oricati semnatari din lumea intelectuala ar fi avut Apelul (cincizeci la lansare, mii la capatul unei saptamani), „vina” pentru lansarea lui a fost pusa exclusiv in seama a doar cativa: ei au fost demascati ca partizani ai presedintelui, lor li s-a reprosat implicarea politica, lor le-a fost refuzat dreptul de a face opinie separata, iar dupa referendum lor nu li s-a iertat ca Apelul si-a justificat oportunitatea si ca, asa cum nu au crezut nici mogulii de presa, nici politicienii reprezentati de cei 322, electoratul a mers impotriva curentului care il diaboliza pe presedinte.
Insa din unghiul de vedere al semnatarilor Apelului insisi, notiunea de intelectual acopera faptul elementar ca semnatarii erau, in marea lor majoritate, practicanti ai unor meserii intelectuale si ca acesti oameni, in calitatea lor de cetateni (nu ca „intelectuali”), au simtit de datoria lor sa semnaleze opiniei publice o stare de fapt ingrijoratoare.
Este acest lucru reprobabil? Poate fi cineva blamat pentru ingrijorarile sale civice? Fireste ca nu. Cu toate acestea, Apelul a fost judecat ca reprobabil de cvasi totalitatea presei care se straduieste sa domine opinia publica, iar intelectualii au fost imediat blamati si trasi la raspundere de catre politicieni. De ce? Simplu spus, pentru ca Apelul a lovit in alianta dintre presa si politicieni.
Ceea ce a starnit furia majoritatii parlamentarilor, indignarea a aproape tuturor partidelor si iritarea presei care e interesata vital in dominarea opiniei publice a fost nu atat ca unii dintre practicantii meseriilor intelectuale trag un semnal de alarma (ei si?), cat faptul ca „intelectualii eponimi” pun in discutie opinia dominanta, asa cum era aceasta exprimata, la acea data, de presa si politicieni – in totala armonie (suspecta) si deplina (dezgustatoare) coniventa.
Spun „opinie dominanta” si nu „opinie publica”, deoarece in toata perioada care a premers si urmat referendumului, presa televizata a facut tot ce i-a stat in puteri pentru a acredita ideea ca opinia propagata de ea prin dezbateri si comentarii politice (tinute cot la cot cu anumiti politicieni, pe care i-a promovat obsesiv si dincolo de orice bun simt, in ciuda nulitatii unora, lipsei de urbanitate a altora si agresivitatii partizane a tuturor) este chiar opinia publica, iar cei care o contesta se situeaza deliberat in afara centrului, ilustrand, altfel spus, pozitii extremiste, deci, condamnabile.
Referendumul a aratat insa in mod clar ca opinia dominanta, data de presa televizata (care s-a pronuntat obsesiv in favoarea suspendarii, identificata incult cu expresia maxima a democratiei), nu este opinia publica (care a votat impotriva suspendarii, corect identificata cu imoderatia guvernarii si cu escaladarea arbitrariului deciziilor parlamentare) si ca numai alianta vicioasa intre presa si politicieni a incercat sa acrediteze confundarea lor.
Ei bine, acesta este nodul chestiunii – controlul asupra opiniei dominante, pe care la noi o confectioneaza zilnic, impreuna, mass-media si politicienii; care se bazeaza pe tentativa de a suprima ori amuti ori pune in surdina ori suspenda opinia publica in favoarea opiniei dominante; si care are ca miza monopolizarea centrului, deoarece numai cine detine centrul are dreptul moral de a hotari cine e extremist si, deci, de a decreta cine anume trebuie sa taca.
Motivul pentru care intelectualii l-au sprijinit pe presedintele Traian Basescu in chestiunea suspendarii este perfect simetric cu motivul pentru care alianta dintre presa dominanta si politicienii majoritari a diabolizat Apelul catre clasa politica.
Apelul a fost diabolizat deoarece contesta opiniei dominante dreptul de a se substitui opiniei publice, intelectualii l-au sprijinit pe presedinte pentru ca suspendarea fara temei constitutional era urmarea incercarii de a substitui dreptul care rezulta din autoritatea constitutiei cu dreptul strict politic de a servi, in parlament, interesele de partid.
In ambele cazuri, o chestiune de fapt (opinia dominanta, vointa politica) era abuziv travestita intr-o chestiune de drept (opinia publica, statul de drept), pentru aceleasi motive: sporirea puterii si marirea domeniului in care administrarea ei sa poata fi discretionara.
…………………..
Pr. Dorin.
Fotoblog.ro: un site pentru amatorii de fotografii inedite din spaţiul românesc
Îl găsiţi aici.
Câteva mostre de fotografie din acest site:
Autorii siteului caută colaboratori în domeniu.
Pr. Dorin.
O bibliotecă ortodoxă în limba albaneză
Pentru pagina principală, intraţi aici.
Pr. Dorin.
Radio Total 96.9 FM
Aici pagina principală.
Home Page | Stiri | Sport | Evenimente
Programe | Echipa | News Top | Live | Contact | Publicitate
Asculta-ne pe Net!
Da un click pe unul din link-urile de mai jos… si gata!
AAC+ 32 mono
AAC+ 64 stereo
MP3 128 stereo
Pr. Dorin.
Pr. Dr. Dan Sandu, “Transcendeţa şi iconomia Sfintei Treimi. O exegeză pe marginea teologiei lui JÜRGEN MOLTMANN”
În format pdf, 55p., un articol în limba română, cu bibliografie la final şi un rezumat în engleză. Îl găsiţi aici.
Bibliografie:
LUCRĂRILE AUTORULUI, ale lui
JÜRGEN MOLTMANN
(în ordine cronologică)
Teologie der Hoffnung. Untersuchungen zur
Begrűndung und zu den Konsequenzen einer cristlichen
Eschatologie, Műnchen, Kaiser, 1964; Theology of Hope. On
the Ground and the Implication of a Christian Theology,
1964, SCM Press and Harper and Row, 1967.
Der Gekreuzigte Gott. Das Kreuz Christi als Grund
und Kritik christlicher Theologie, Műnchen, Kaiser, 1972;
The Crucified God. The Cross of Christ as the Foundation
and Criticism of Christian Theology, 1972, SCM Press and
Harper and Row, 1974.
Kirche in der Kraft des Geistes. Ein Beitrag zur
messisnischen Ekklesiologie, Műnchen, Kaiser, 1975; The
Church in the Power of the Spirit. A Contribution to
Messianic Eschatology, 1975, SCM Press and Harper and
Row, 1977.
Neuer Lebensstil. Schritte zur Gemeinde, Műnchen,
Kaiser, 1977; The Open Church. Invitation to a Messianic
Lifestyle, SCM Press, London ,1978.
The Future of Creation, 1977, SCM Press and Fortress
Press, London,1979.
Gotteserfahrungen. Hoffnung – Angst – Mystik,
Műnchen, Kaiser, 1979; Experiences of God, SCM Press,
London 1980.
Trinität und Reich Gottes. Zur Gotteslehre, Műnchen,
Kaiser, 1980; The Trinity and the Kingdom of God. The
Doctrine of God, SCM Press and Harper and Row, London,
1981.
Gott in der Schőpfung. Őikologische Schőpfungslehre,
Műnchen, Kaiser, 1985; God in Creation. An Ecological
Doctrine of Creation, 1985, SCM Press and Harper and Row,
London, 1985.
Der Weg Jesu Christi: Christologie in messianischen
Dimensionen, Munchen, 1989; The Way of Jesus Christ:
Christology in Messianic Dimensions, trad. de M. Kohl,
London 1990.
In der Geschichte des dreieinigen Gottes. Beträgezur
trinitarischen Theologie, Munchen, 1991; History and the
Triune God. Contributions to Trinitarian Theology,trad. de
John Bowden, London, 1991.
Der Geist des Lebens: Eine ganzheitlichePneumatologie,
Munchen, 1991; The Spirit of Life: A
Universal Affirmation , trad. de M. Kohl, London, 1992.
History of the Triune God: contributions to Trinitarian
Theology, New York, Crossroad Publications, 1992.
Wer ist Christus für uns heute?, Gütersloh, 1994; Jesus
Christ for Today’s World?, trad. de M. Kohl, London, 1994.
Das Kommen Gottes. Christiche Eschatologie,
Gütersloh, 1995; The Comming of God. Christian
Eschatology, trad. de M. Kohl, London, 1996.
Gott im project de modernen Welt. Beiträge zur
öffentlichen Relevanz der Theologie, Gütersloh, 1997; Godfor a Secular Society. The Public Relevance of Theology,trad. de M. Kohl, London, 1999.
Die Quelle des Lebens. Der Heilige Geist und die
Theologie des Lebens, Gütersloh, 1997.
How I have changed: reflections on thirty years of
theology, edited by Jurgen Moltmann, Harrisburg, Trinity
Press International, 1997.
Lucrări de referinţă ale altor autori:
Buckham, Richard, The Theology of Jürgen Moltmann,
Edinburgh, T&T Clark, 1995.
Fermet, André, Théologies d’aujourd’hui: J. Robinson,
J. Ratzinger, H. Cocs, H. Zarnt, J. Moltmann, Paris, Le
Centurion, 1973.
Kockerols, Jean, L’extrême onction de Jèsus: éléments
pour une „pneumatologa crucis” sugérés par Paul
Evdokimov, F.X. Durwell et J. Moltmann, Roma, Pontificia
Università Gregoriana, 1998.
Johnson, Timothy Luke, The Creed. What Christians
Believe and why it Maters, Doubleday, New York, London,
2003.
Konath, Joseph, Trinitarian Ecclesiology and the
Relation between Universal Church and Local Church,
Roma, f.e., 2003.
Lapide, Pinchas E., Monoteismo ebraico: dottrina
trinitaria cristiana. Un dialogo, trad. dal tedesco di Dino
Pezzetta, Brescia, Queriniana, 1980.
Meeks, M. Douglas, The Passion for Life: a Mesianic
Lifestyle, Philadelphia, Fortress Press, 1978.
Schwöbel, Ch. (ed.), Trinitarian Theology Today.
Essays on Divine Being and Act, Edinburgh, 1995.
Meyendorff, John, Reply to Jürgen Moltmann’s „The
Unity of the Triune God”, în St. Vladimir’s Theological
Quarterly, vol. 28 (1984).
Mrozek, Wojciech, „We believe in God, the father,
thealmighty”: a study of Jurgen Moltmann’s thought on the
first article of faith in an ecumenical debate with the
theological reflection of Dumitru Stăniloae and Karl Rahner,
Roma, Pontificia Universitas Gregoriana, 1999.
O’Donnel, John Joseph, Trinity and temporality: the
Christian doctrine of God in the light of process theology
and the theology of Hope, Oxford, Oxford University Press,
1983.
Idem, The Mistery of the Triune God, London Sheed
and Ward, 1988.
Thistlethwait, S.B., Comment on Jürgen Moltmann’s
„The Unity of the Triune God”, St. Vladimir’s Theological
Quarterly, vol. 28 (1984).
Willis, Vaite W. jr., Theism, Atheism and the Doctrine
of the Trinity: the Trinitarian Theologies of Karl Barth and
Jurgen Molmann in response to Protestant Atheism, Atlanta,
Georgia, Scholars Press, 1987.
…………
Pr. Dorin.
Alexandra Sarcinschi, “Globalizarea insecurităţii. Factori şi modalităţi de contracarare”
O carte în format pdf special, 43 p. O găsiţi aici.
Pagina de titlu:
UNIVERSITATEA NAŢIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”
Centrul de Studii Strategice de Apărare şi Securitate
Alexandra SARCINSCHI
GLOBALIZAREA INSECURITĂŢII.
FACTORI ŞI MODALITĂŢI
DE CONTRACARARE
Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”
Bucureşti, 2006
……………………………….
Pr. Dorin.
Rev. “Călăuza ortodoxă”, nr. 216, noiembrie 2006( Episcopia Dunării de Jos)
Aici în format pdf.
Pr. Dorin.
Biblioteca sârbilor din România
O găsiţi aici.
 |
|
|||||||||||||
| . | ||||||||||||||
|
Proiectul acesta în pagina sa cuprinzătoare, aici.
Vă recomandăm să vizitaţi:
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
Directorul centrului
regional şi webmaster:
Duşan Baiski
.
Provider:
AS COMPUTER GBG S.A.
Timişoara
Proiectul Rastko Belgrad
(Serbia)
Proiectul Rastko Gračanica-Peć
(Kosovo)
Proiectul Rastko Cetinje
(Muntenegru)
| Biblioteca Banat |
| Banat-Media |
| Biblioteca românească |
Pr. Dorin.
O pagină de portofoliu pentru webmasteri
O găsiţi aici, contul se face imediat, şi prin intermediul său vă prezentaţi paginile pe care le aveţi şi le conduceţi.
Direcţii colaterale:
Pr. Dorin.
Filocaliile şi Sfânta Scriptură în file audio de la “Misiune Ortodoxă”
Pr. Dorin.
